În moștenirea părinților mei, ultimul paragraf, scris de mână și pătat de cerneală, era menționată  cartea “Talisman”, o carte prețioasă, dar greu de găsit. Totuși, rămâne menționată Biblioteca Națională, dar raftul și rândul…Un mister!

Îmi petreceam nopțile și zilele între rafturile uzate ale căror cărți erau îngălbenite de trecerea ireversibilă a timpului. Scările ce urcă spre tavanul înalt al bibliotecii, parcă nu ar avea sfârșit în osteneala de a găsi cartea. După două săptămâni de nesomn, eram sleită de puteri. Brațele-mi slăbite nu mai puteau căra cărți dintr-o parte în alta, dar nici a escalada scările mari. Nu mai puteam! O carte inexistentă! M-am dus să mă culc, pe scaunul din capătul rândului. Picioarele îmi tremurau. Eram slăbită, epuizată!

M-am așezat pe fotoliu și am adormit instantaneu. Nu mai gândeam liber, iar corpul îmi era moale. Prin pleoape zăream câteva fascicule de lumină ce veneau dinspre raftul din apropiere. Ceasul a bătut de ora două. Nu se poate! E încă noapte, dar lumina se intensifica…Un sentiment de neliniște îmi răscolea sufletul.

Mi-era frică, dar curiozitatea nu mă lăsa în pace. Am mijit ochii din cauza luminii și m-am apropriat de sursă. Nu zăream capătul, era prea puternică lumina! Dar, îmi puteam da seama că era o carte, din zona interzisă. Mi-am făcut curaj și am pătruns pe culoar. Nu departe de mine, se afla o carte, intitulată “Talismane”. Un entuziasm brusc mi-a făcut inima să tresară.

Am pus mâna pe carte și am tras-o brusc, iar lumina a dispărut. M-am trezit iar în mijlocul beznei, iar lanterna îmi era departe. Deschid cartea, iar filele sunt luminoase. Un scris mic și des îmi face probleme. Nu-l pot desluși.

Cartea este grea, probabil are în jur de cinci kilograme. Din senin, literele se amestecă, iar printr-un clipocit puternic, o imagine alb-negru îmi apare pe pagina veche, o imagine a părinților mei, pe o stradă aglomerată a orașului. Amândoi, cântând desculți la violoncel. Fețele lor erau triste, umile, zâmbind oamenilor ce erau miloși și lăsau câte un bănuț în paharul de pe trotuar. Eram surprinsă de acest adevăr de care nu am știut niciodată. Părinții noștri au muncit la început din  greu pentru a ne susține, pentru a ne aduce din banii strânși o pâine pe masă.

Un sentiment de tristețe mi-a cuprins sufletul.  Nu am mai dat pagina. Mi-a fost frică de ceea ce avea să apară mai departe, de alte secrete ale strămoșilor mei, pentru care nu eram încă pregătită. Am închis cartea și am pus-o înapoi pe raft. M-am simțit, brusc, ușurată…și nu-mi doream nimic mai mult decât să mă adâncesc în salteaua patului meu și să îmi amintesc cele petrecute în bibliotecă…