Potcoava de aur și calul înaripat

de Anita P.

Era o dimineață caldă de vară. Căldura era gata să bucure pe toată lumea. Păsările ciripeau voioase peste tot. Micuța insulă englezească era într-o stare bună.

Am ieșit la plimbare cu cățelul. Grajdurile bunicului erau foarte mari așa că mai aveam multe de explorat. Eu si Pax, malamutul meu, eram faimoși în explorări.

Odată ne-am dus până la marginea câmpului agricol și am găsit o ușiță care ducea în proprietățile vecinului. Altădată mergeam spre magazinul de lapte când am găsit un canal care ducea până în spatele foișorului de lemn de lângă casa bunicilor.

Bun, să trecem la subiect!

Am deschis poarta dinspre pădure și, fără să-mi dau seama, am luat-o pe poteca interzisă. Pădurea părea interminabilă. Copacii începeau să fie din ce în ce mai negri, cerul, din ce în ce mai întunecat și poteca din ce în ce mai alunecoasă.

Pax devenise îngrijorat. A început să latre, apoi a făcut o mișcare ciudată și a fugit.

Acum eram pe cont propriu. O umbră mare se zărea din tufișul de mărăcini dii dreapta mea. Am început să fug. Umbra mă urmărea. Urmele ei lăsate în mocirlă păreau a fi cunoscute. M-am oprit. Nu mai puteam alerga. Umbra și-a făcut apariția în fața mea. Tot ce puteam vedea era o potcoavă de aur. Pe ea scria: “Atinge-mă când ai nevoie de ajutor”.

Fără nicio ezitare am atins-o. Aveam nevoie de ajutor, nu?

În fața mea a apărut un cal înaripat cu ochi albaștri strălucitori și aripi mari și albe. M-a luat din zbor și m-a așezat pe iarba din paddock-ul fermei noastre.

Mulțumesc! i-am spus eu încet așa încât să mă audă doar el.

Calul și-a ridicat copita și a zburat înapoi în pădure, lăsându-mă cu o amintire frumoasă.

A doua zi, dimineața, m-am apucat să scriu o compunere pentru revista școlii dar nu îmi veneau idei.  O bătaie subtilă s-a auzit în geamul meu. Cine credeți că era? Calul înaripat! I-am spus că am nevoie de idei pentru o compunere.

Uite așa m-a ajutat el să scriu povestea asta!