Sămânța muntelui demult apus

Dragoș P. (clasa a VII-a C)

Ca o floare ea se stinge,

Repede ca lacrima ce pe față se prelinge,

Copilăria noastră, aura îngerului de sus,

Ce pentru mine demult a apus.

Și mă uit la poze cu un nod în gât

Și-mi aduc aminte de vremuri de demult,

Când lumea era ca o întreagă fantezie,

Ca o prea frumoasă poezie.

Acum ea s-a stins!

Ca o flacără neputincioasă,

De mult prea mulți ani arsă!

Și totul a fost cândva aprins,

Cândva, cândva, cândva,

Când soarele oră de oră răsărea,

Cănd viața – un univers neînțeles

Pentru mine avea un cu totul alt sens.

Cândva, când bucuria era nemărginită

Și imaginația nu putea fi oprită!

Atunci când distracția era zi de zi

Și cu ajutorul familiei puteam muta și munții!

Acum sunt prins într-un abis nesfârșit!

Stau, mă uit în gol pentru că speranța încă n-a venit…

Vremea inocenței și-a închis toate porțile,

Iar eu sunt prins afară în ploaia sfâșietoare

Și aștept, mă-ntreb dacă lumea mi-o mai da o șansă oare?

O șansă la izvorul de libertate,

La izvorul de vise, de puritate?

O șansă la tot ce-a fost mai bun în viață?

Dar asta să-mi fie povață!

Copilăria o ai o dată, nu mai mult!

Trăiește-o fără niciun alt gând!

Bucură-te de acest dar multicolor de veselie,

Altfel vei regreta o veșnicie!