Secretele umbrelor

de Vlad D. (clasa a VIII-a C)

Mă aflam la baza unor scări ce păreau să urce la nesfârșit. În jurul meu totul era negru, cu excepția scărilor, care emanau o lumină albă ce îmi rănea ochii. Simțeam că trebuia să le urc, ca și cum întreaga mea viață mă pregatisem pentru acest moment. Am urcat o treaptă. O durere sfâșietoare mi-a spintecat țeasta și mii de voci mi-au răsunat în urechi. Am decis să ignor. Încă o treaptă. Aceeași durere, aceleași voci. Cu fiecare treaptă urcată, durerea și zgomotul păreau să se accentueze. După un timp, ce a părut să fie o eternitate petrecută în agonie, am ajuns la capătul scărilor. În fața mea era o ușă albă de marmură, care părea să mai alunge din întunericul ce mă inconjura. Epuizat, cu ecoul vocilor încă răsunându-mi în minte, am împins-o cu toată forța de care eram capabil. Nu am fost surprins să văd că de partea cealaltă a ușii era doar o altă cameră înecată în beznă. Nu mai voiam să merg, voiam să rămân unde eram, să închid ochii și să mă odihnesc. Cu toate acestea, era o mică parte din mintea mea care striga să continui, să nu ma opresc niciodată. Mi-am adunat toate puterile și am continuat să merg. În clipa în care am pasit in camera, ușa s-a închis. Simțeam cum aerul începea să se racească. Ceva mă făcea să cred că toată speranța dispăruse și că nu voi reuși niciodată sa scap din acest tărâm blestemat. Ce se întampla? Nu înțelegeam ce mă putea face să mă simt așa. Până și acea voce din capul meu care îmi spunea să continui amuțise.

Parcă de nicăieri, am simțit respirația cuiva, sau a ceva, în ceafa mea. Cu o mișcare aproape impercebtibilă, m-am rasucit pe călcâie, doar ca să mă trezesc față în față cu o siluetă facută în totalitate din umbre. În bezna care mă inconjura, trebuia să imi forțez ochii pentru a o distinge. Singurul lucru pe care îl puteam vedea clar erau ochii. Niște ochi albi, parcă lipsiti de viată, dar cu o licărire care mă umplea de căldură. Eram așa de concentrat, încât abia observasem că umbra îmi întinse mana. Ezitant, mi-am pus mâna într-a ei.

Nu se întamplase nimic. Cel puțin, din perpspectiva mea. Umbra, în schimb, îmi dăduse drumul la mână, se întoarse cu spatele și plecă, parcă țopăind de fericire. Indignat, am urmărit-o, dorind să aflu niște răspunsuri. De ce eram eu aici? Cum ajunsesem aici? Cine era ea? Dar, cu fiecare pas pe care îl luam, picioarele mele se afundau din ce în ce mai mult în pământul invizbil de sub mine, până când nu mă mai puteam mișca. Umbra se afla la cațiva metri în față când se întoarse cu fața spre mine. Am putut observa un zâmbet slab (sau presupun că asta era) apărându-i pe fața. După aceea se întoarse și continua să meargă. Încercam să strig după ea, dar niciun sunet nu părea să îmi iasa pe gură. Pământul continua să mă înghită. Am tras adânc aer în piept și m-am lăsat acoperit de negură.

M-am trezit, inspirând lacom aer, în camera mea. Nu îmi venea să cred. Totul fusese doar un vis. Aș fi vrut să apuc să vorbesc cu silueta misterioasă, să primesc răspuns la toate întrebările care îmi veneau doldora în minte, dar pe moment puteam doar să mă bucur că eram teafăr și departe de ținutul acela de coșmar.