Tainele izvorului fermecat

de Sara A. (clasa a VIII-a C)

Singură, cu un rucsac bine pregătit cu toate cele necesare unei excursii reușite, am pornit pe traseul ce ducea spre inima munților, lăsând în urmă căbănuța unde poposisem cu părinții.

Era dimineața devreme, când toate stelele se mistuiseră și valuri de lumină trandafirie inundau orizontul îndepărtat, limpezind cerul azuriu. Pas cu pas, pătrund în pădurea de conifere, parcurgând cărarea marcată și inspirând adânc aerul umed. Mai arunc o privire scurtă în urmă, la geana de aur și de purpură a unui soare tânăr, deșteptând munții neguroși cupriniși de o înmărmurire solemnă, iar apoi îmi continui drumul.

Cam pe la jumătatea drumeției, am auzit un susur cristalin ce părea că-și are sursa într-un luminiș din dreapta cărării. Puțin ezitantă, mă abat de la traseu și îmi fac loc printre trunchiurile dese de brazi, ieșind  în câmpul fraged îmbăiat în raze de soare care, reflectate pe picăturile de rouă, creează diamante sclipitoare.

În inima luminișului deschis, un fir gingaș de apă mi-a atras atenția. M-am apropiat precaută pentru a prinde un gust din apa proaspată de munte, când, deodată, am observat că aceeași intenție o purta și un maiestuos prinț al pădurii: cerbul.

Era pentru prima oară în viața mea când am văzut în libertate frumusețea unui cerb: coarne impunătoare, dar ochi mari, umezi si blânzi, blană moale și ușor striată. Uitându-mă mai atent, am descoperit că cerbul nu era singurul ce auzise de măreția izvorului. Un arici sfios, o veveriță zburdalnică și chiar un pui de căprioară vioi se alăturaseră acelui tărâm fermecat.

Am petrecut o vreme să admir tabloul splendid, iar apoi mi-am continuat netulburată expediția, știind că voi rămâne mereu cu amintirea izvorului tainic din pădure.

Back to Top